Este traseul pe care azi l-am parcurs a n-a oara. Un drum relativ scurt, de 6 ore din casa romaneasca in casa daneza, dar care ma plictiseste ingrozitor pentru ca trebuie sa stau cuminte lipita de un scaun, asa ca incerc mereu sa-mi gasesc o ocupatie. De dormit nu poate fi vorba, pentru ca mi-e oarecum frica de inaltime, iar cu turbulentele nu ma impac deloc bine. Pe Zelda am abandonat-o rapid, iritata ca nu reusesc sa gasesc a-IV-a harta a marii (cunoscatorii stiu despre ce vorbesc), iar cartea am pus-o din greseala in bagajul de la cala. Tot ce mi-a ramas de facut a fost sa observ. Ciudat cum, cu ochii largi deschisi poti descoperi lucruri pe langa care ai trecut de zeci de ori si din varii motive nu le-ai dat importanta.
Astazi am vazut pentru prima data de sus podul Oresund, cel mai lung pod(si tunel) din lume, care face legatura intre Copenhaga si Malmo. 16 km de imaginatie si munca fantastica, ce pleaca de pe uscat si se continua in adancul marii. Pentru mine cred ca e mai placuta strabaterea terestra a podului decat observarea lui de sus, desi atunci, la volanul masinii, m-a incercat un usor sentiment de claustrofobie. Tot azi am remarcat pentru prima data existenta in avion a locurilor pentru persoanele cu handicap locomotor, desi sunt convinsa ca au existat de la primul meu drum pe traseul acesta.
Un alt lucru interesant observat de mine a fost prezenta in aeroportul din Copenhaga a ”tatilor de duminica”, asa cum imi place mie sa-i numesc. Sunt la moda in Danemarca. Aici cuplurile in general pun perpetuarea speciei mai presus de legalizarea relatiei. Multi dintre acestia ajung sa se desparta, din diverse motive. Astfel ca cei mici sunt prinsi mereu pe drumurile dintre parinti. 3 tatici si-au imbarcat copiii la aceeasi cursa interna pe care urma sa o parcurg si eu(piticii nu depaseau varsta de 6 ani). La capatul celalalt al drumului, o mamica a izbucnit in lacrimi cand cel mic, in naivitatea copilariei, a refuzat sa o imbratiseze. Cata nefericire!
In cursa interna am avut parte de 2 alte momente interesante. Mai degraba 2 intalniri. Prima cu o stewardesa care, spre finalul zborului, m-a intrebat intr-o daneza pura daca nu cumva joc handbal si daca nu vin din Romania. I-am raspuns amabil ca asa este. ”Si eu!”, imi raspunde ea in romaneste. Imi pare rau ca nu m-a abordat mai devreme, as fi avut timp sa aflu si mai mult decat ca e stabilita de 9 ani in Copenhaga. Poate as fi putut afla si de ce avea ochii atat de tristi! Cea de-a doua intalnire a fost cu imaginea lui Wilbek, ce zambea de pe paginile unui ziar. Am ramas din interviul sau cu 2 replici foarte tari: ” adevaratul succes este cand invingi asupra propriei tale persoane” si ” barbatii, sau baietii din ziua de astazi sunt mult mai nesiguri decat femeile”. Il cred pe cuvant, a lucrat cu ambele parti. Abia astept sa ajung la avansati in ceea ce priveste limba daneza, ca sa pot citi cartea sa, pe care mi-am cumparat-o de la aparitie: ” Tro på dig selv” ( Crezi in tine!-dupa propria-mi traducere). Se spune ca dupa aparitia cartii respective, Joachim Boldsen a scris si el o carte, facand pariu cu Wilbek ca scrierea lui se va vinde mai bine. Desi are un titlu interesant: ” Vorbind sincer” , pe mine nu reuseste sa ma faca deloc curioasa. Oricat de sincer ar vorbi, pentru mine ramane acelasi om care spunea despre femei ca in general nu pot nimic , iar in handbal nu pot sa sara si nu pot avea finalizari spectaculoase. Sotia sa i-a daruit in urma cu ceva vreme o fetita. Nu cred ca va ajunge vreodata handbalista! Cel putin asa sper, pentru linistea ei sufleteasca!
Asa s-au scurs destul de repede orele unui drum care ma readuce la 90 de minute de bicicleta, sala de forta sau bazin. Cel putin pentru moment…