Website Cristina Varzaru

Ieri echipa si-a indeplinit primul obiectiv al sezonului. Un meci pe care l-am avut la discretie de la un capat la altul si care noua,fetelor din tribuna, ni s-a parut de vacanta(pentru mine e normal sentimentul, m-am obisnuit cu meciuri terminate in prelungiri). Totul s-a terminat cu o intalnire emotionanta cu fanii care ne asteptau la club in Viborg. Am cantat, am dansat, am baut sampanie impreuna, dupa care am petrecut intr-un cadru restrans, alaturi de conducere si cei dragi.

Meciul a coincis cu retragerea din activitate a presedintelui sportiv pe partea feminina al Viborgului, Michael Skjern, care a decis sa renunte pentru a intra intr-o firma de manageriat si pentru a avea mai mult timp pentru familie. Life goes on!

Eu am inceput sa primesc vesti bune. Doctorul mi-a dat liber la alergare. Usoara si numai in linie dreapta. 10 minute deocamdata. Pana imi refac musculatura. Apoi, pot trece la lucruri mai serioase. Ma chinuie inca o tendinita, a carei recuperare o incep in 2 ianuarie, dar cartilajul operat se prezinta bine. Tomas imi spunea ca daca lucrurile merg asa cum trebuie, in 7 februarie pot sa-mi fac ”debutul” contra Ikastului, adica impotriva lui Valerie:) Pana atunci, am o luna grea, de refacere a conditiei fizice si a musculaturii. Abia astept!

Familia mea a avut de-a lungul anilor o multime de legi nescrise. Dar respectate cu strictete. Din ele s-au nascut amintirile dragi, de care ne amuzam acum, cand ne reunim in efectiv complet. Ca in fiecare an, 22 decembrie e ziua cand se suna adunarea. Pentru ca e ziua surorii mele, Gabriela. Ziua in care impodobim bradul. Ziua in care la noi vine Mos Craciun. Ziua in care se intinde o masa ca in povesti, cu bucate ca pentru nunta. Asta ar fi una dintre legi. ” Craciunul e cand veniti voi acasa” zicea mama ieri. Eu adaug. Craciunul e de fiecare data cand venim toate 3 acasa. Pentru ca venim rar, si pentru ca mama se pregateste mereu cu o saptamana inainte, ca vin “puiutii” acasa. Bine ca nu stam decat 2 zile juma`, ca altfel as avea probleme serioase cu greutatea.

Nu ne-am uitat inca pe albumele cu poze ingalbenite de timp. Alta lege nescrisa..Dar mai e si maine o zi. Poate o sa avem timp si pentru rummy. Jocul duminicilor copilariei mele. Atunci cand ne adunam la bunici, la curte, sub umbra vitei de vie.

Deocamdata, astazi parintii mei au implinit 35 de ani de la casatorie. M-am oprit putin din scris, ca sa le spun ” La multi ani!”. Nu pentru ca i-am vazut pentru prima data acum, si nici pentru ca am uitat, ci doar pentru ca de ieri este tot o sarbatoare aici si nu se va incheia pana in 25 dimineata. Acum, ca stau sa ma gandesc, nu am mai auzit de nunta in decembrie. Si nici nu-mi doresc. Oricum, ca parintii mei, altii nu sunt. Oare ningea acum 35 de ani? Am uitat sa intreb ieri, cand am avut o rabufnire de reporter cu mama la interviu.. Imi doream sa aflu lucruri de dinaintea nasterii mele. N-am aflat prea multe, dar cred ca magia unei povesti tine si de misterul ei.

Alta lege nescrisa, cu care o sa inchei, desi nu e ultima, este intrebarea: ” mai stii cand…?” care aduce dupa sine amintiri din copilarie. Azi ne-am amuzat teribil amintindu-ne cum suna finalul unei vederi trimise de noi de la Navodari, cred, catre parinti: ” …ne este foarte dor de dumneavoastra”

Sa va fie si voua bine alaturi de cei dragi. Asa cum imi e mie….

Asa suna motto-ul lui Elvis Presley. Nu-l stiam, l-am citit pe www.sport365.ro, la sectiunea handbal. Acolo unde imi petrec timpul intre un CM si unul European, atunci cand in presa e liniste de mormant.

Nu l-am scris intamplator. Ma gandesc la Ada Nechita. I-am tot luat apararea la acest turneu. M-am luptat cu toata lumea pentru ea. Nu pentru ca e colega mea. Si nici pentru ca impartim acelasi post si asa ” ar da bine”, cum ma critica cineva. O fac pentru ca o stiu bine pe Ada. Eu personal am multe de invatat de la ea. Jocul cu pivotul sau finalizarea de pe inter dupa invaluire sunt lucrurile pe care Ada le are si mie imi lipsesc. Ea mi-a dat un motiv in plus sa ma lupt cu mine si cu accidentarile ca sa pot reveni pe teren.

Sigur, ea este prima care ar trebui sa se lupte cu toata lumea. In primul rand cu ea insasi. Are toate calitatile necesare unei extreme de top mondial. Ii lipseste deocamdata cinismul in joc. Dar va veni odata cu experienta. Are insa nevoie de ajutor!

S-a tot spus ca ” vai, unde ajungeam cu Elisei si cu Varzaru!” Unde?! Ca eu una nu sunt in stare sa-mi imaginez lucruri imposibile. De ce sa nu privim mai bine realitatea? Elisei e macinata de o fractura de stres de cateva luni. Eu, cand ar trebui sa revin, prin februarie, o sa implinesc un an de cand n-am mai jucat. O fi mult? O fi putin? Nu e greu de raspuns aici. Calificarile pentru Olimpiada vin in martie. Doar la o luna dupa ce ma reapuc(daca se va intampla cum imi doresc). Ce sanse am sa le prind, ramane de vazut. Nu-mi doresc acum decat sa ma fac bine. Cel mult sa pot fi alaturi de fete pe banca, sa ii pot da un sfat Adei in momentele grele. Sau sa o incurajez pe Ramona.

Atunci cand iesi dintr-o competitie altfel decat iti doreai, echipa cea mai buna e cea care a ramas acasa. Asa e peste tot. De ce sa nu schimbam noi putin lucrurile? N-ar fi mai nimerit sa se incerce rezolvarea problemelor aparute in cele 2 saptamani pentru fiecare jucatoare, decat sa ne dorim solutia cea mai simpla, a aruncarii la gunoi fara rabdare si profesionalism?

Si cam atata despre un meci ca cel de astazi. Nu pentru ca nu as avea ce sa spun la adresa fetelor, dar putinta adversarului a fost extrem de limitata. Maine ne asteapta finala grupei, contra unei Polonii care joaca un handbal frumos, nu impresionant, dar placut ochiului obisnuit datorita entuziasmului polonezelor. Astazi au trecut de o China inexacta in faza de atac, cu ratari exasperante si mingii care au pus in pericol oamenii din comitetul de organizare la viteza cu care zburau in tribune.

Altfel, imi dau seama ca a fi complementul unui comentator la meciurile propriei nationale este mai greu decat mi-am imaginat. Orice ar face fetele, pentru mine ele raman oricum cele mai frumoase si cele mai destepte. Si nu pentru ca mi-ar fi teama de cuvinte grele, dar pentru ca le cunosc atat de bine, si sunt atat de atasata sentimental de echipa asta, incat orice greseala o pun pe seama intamplarii sau a nenorocului.

 Ce zi ciudata! Am inceput-o in jurul orelor 6 ale diminetii  cand asteptam emotionata echipa nationala in aeroport. In mod normal, daca ma prindea o astfel de ora in interiorul nationalei, cu greu puteam rosti un ”Buna dimineata!”, fiind preocupata mai tare de gasirea primului loc unde puteam inchide din nou ochii pentru macar o jumatate de ora..Ieri am incercat cu totul alte sentimente: teama sa nu le deranjez, emotia revederii, dorinta de a sta la povesti cu fetele… Fara sa-mi dau seama, am ajuns sa-mi beau cafeaua alaturi de Narci si Stela. Ni s-au alaturat imediat Ionela si Ada. Roxi si Ramo n-au putut rezista nici ele tentatiei. In cursa spre Paris, Hutu a demonstrat veleitati de pivot, facandu-mi un blocaj si facilitandu-mi drumul spre un scaun dintre ea si Mica. A fost un drum extrem de lung pentru fete. Pentru mine a trecut atat de repede…Mai avem inca foarte multe lucruri sa ne povestim, dar pot astepta pana la finele competitiei. Fetele au intrat in linie dreapta si au nevoie de liniste sa poata reusi. Din partea noastra, a tuturor. De maine incepe greul, pentru noi toti. Ce norocoase sunt fetele ca pot face ceea ce stiu cel mai bine!