Sunt de o saptamana in tara si genunchiul meu se comporta ca un genunchi sanatos. Am renuntat de cateva zile la carje, nu inainte de a face o injectie in genunchi, necesara pentru tendinita cu care m-am ales dupa o perioada lunga in care nu l-am folosit deloc. Ma simt ca un nou nascut, si nu exagerez spunand asta. In ultimele 7 luni, aproape 3 mi le-am petrecut intr-un picior, ajutata fiind de 2 nelipsite carje. Abia acum imi dau seama ca in ultima perioada de activitate sportiva ma obisnuisem atat de tare cu durerile in genunchi, incat credeam ca e un feeling obisnuit si ca nimic nu este in neregula. Momentan nu mai simt niciun fel de durere. Inca nu cobor si urc scarile ca un om normal, si nu stiu cum va reactiona genunchiul la cresterea sarcinilor pe care le va primi: bicicleta cu incarcatura, genoflexiunile, alergarea, schimbarile de directie, dar in prezent am toate motivele sa fiu optimista.
Nu stiu daca e numai in mintea mea, dar de fiecare data cand ma reintorc in Bucuresti, chiar si pentru o scurta perioada de timp, lucrurile se schimba in bine pentru mine. Cand m-am transferat de la Valcea la Bucuresti, o saptamana m-am plans de dureri de cap provocate de aglomeratia si agitatia orasului. Mi-a fost teama ca n-o sa reusesc sa ma acomodez…In ziua de azi nu ma vad (dupa incheierea carierei) stabilita in alta parte…Imi place enorm Bucurestiul, asa cum este el.Doar ieri am facut o ora juma’ pe drumul de la clinica de recuperare pana acasa si mi-am dat seama ca pana treci de un semafor poti lega linistit o conversatie cu un sofer vecin participant si el la trafic…Alta ora de acasa in vizita la sora mea, alte sferturi academice in drum spre intlnirile cu prietenii…Am prins si un inceput de iarna, cu temperaturi mici si ploi mohorate. Dar parca 5 grade in Bucuresti sunt mai caludroase decat aceleasi 5 grade in Viborg…
Am fost norocoasa si am vazut majoritatea oraselor importante din Europa. Ca a fost vorba de o deplasare cu nationala, de un cantonament cu echipa de club sau de o scurta vacanta, am reusit sa-mi fac o parere si sa ajung la concluzia ca, anyway, Bucuresti rules!
Nu mi-a placut niciodata iarna. Ma entuziasmez ca un copil la primii fulgi de nea, dar imi doresc foarte repede soare, copaci infloriti, chiar canicula. Cu toate astea, decembrie a fost mereu pentru mine luna cea mai frumoasa datorita bogatiei sale in evenimente de tot felul: ziua mea de nastere si a surorii mele gemene, ziua de nume a mamei mele, Mos Nicolae, ziua de nastere a surorii mele mai mari, ziua de casatorie a parintilor mei, Craciunul, Anul Nou si nu in ultimul rand un nou European sau Mondial. Dupa ultima operatie suferita ma gandeam ca decembie de anul acesta va fi cel mai trist prin care voi fi nevoita sa trec. Si totusi…
In urma cu ceva timp am primit printr-un telefon scurt o invitatie la care am raspuns un ”da” hotarat, plin de emotie si de bucurie. Abia dupa ce am inchis telefonul mi-am dat seama ca, fiind sub contract cu Viborgul si componenta a nationalei, ar trebui intai sa ma sfatuiesc cu antrenorii in cauza. Din fericire nu m-am lovit de niciun refuz…E vorba despre invitatia Televiziunii Romane de a participa la Mondialul din Franta in calitate de (ei spun) comentator alaturi de Radu Naum. Mie imi place sa spun ca voi fi acolo in calitate de fin cunoscator al fenomenului si jucatoare a echipei nationale, din nefericire accidentata.
O provocare greu de refuzat. Un lucru inedit care mi-a dat fluturasi in stomac inca de azi dimineata cand a trebuit sa filmam promo-ul pentru competitie, prilej pentru Radu sa se amuze pe seama stangaciei mele. Ce as mai fi ras si eu vazandu-l intr-o actiune pe extrema dreapta…O bucurie imensa ca pot fi alaturi de fete in drumul lor spre aurul mult dorit de noi toti. Din pacate nu din postura pe care mi-as fi dorit-o. Ciudat, dar interesant! La ultimul Mondial (noi) am plans impreuna cu Radu Naum dupa semifinala contra Ungariei, ne-am consumat nervos la unele replici taioase ale acestuia la adresa unor evolutii mai putin reusite, ne-am oprit la discutii amicale si glume in holurile hotelurilor. Am avut impreuna acelasi scop, dar ”familii” separate. Nu! Nu imi voi schimba familia. Merg doar intr-o scurta vizita:)
Un meci intre prima si ultima clasata. Diferenta de scor putea sa fie mult mai mare daca Bojana, Grit si Gitte ar fi jucat mai mult. Si-au pastrat resursele pentru un drum lung spre Muntenegru(maine) si pentru meciul de vineri. In cealalta etapa disputata astazi, Ikast a trecut de Slagelse pe terenul acesteia. A fost, asa cum ma asteptam, meciul portarilor. Un site danez a scris dupa meci: ” Valerie Nicolas a castigat meciul…La scorul de 24-23, in ultimul minut de joc, a aparat nu mai putin de 3 mingii, ultima pe contraatac.” Bravo ei!
Pentru ca deplasarea in Ungaria a fost una foarte lunga, am stabilit de comun acord cu staful tehnic si conducerea ca noi, jucatoarele accidentate, sa nu facem deplasarea. La invitatia lui Val, am mers in Ikast sa vad meciul contra echipei Baia Mare, un bun prilej pentru mine sa revad cateva jucatoare romance cu care am avut placerea sa joc impreuna in trecut. Seara m-am reintalnit in Viborg cu Val si am petrecut o seara placuta la restaurantul prietenilor nostri greci. Meciul Viborgului m-a prins ieri in compania lui Henry, Kiki si Nela, frumosul labrador al familiei Mikkelsen. Un weekend linistit atat pentru mine, cat si pentru echipa, fetele intorcandu-se acasa cu 2 puncte:). Astazi ele au programata o sedinta de sala de forta. Maine sunt libere, urmand ca miercuri sa intalneasca pe teren propriu echipa Frederikshavn FOX. In weekend deplasare in Muntenegru. Si cu meciul acesta, se trage linie pana dupa Campionatul Mondial din Franta. Tocmai am primit programul tiparit pana la sfarsitul anului…10 zile libere pentru echipa, din 16 decembrie pana in 26. Hmm!! Cam mult dupa mintea mea, avand in vedere ca in 31 decembrie jucam finala Cupei Danemarcei, pentru ca deja in 2 ianuarie sa reluam CL cu un meci pe teren propriu contra Oltchimului. Nu e o surpriza, asa s-a procedat in fiecare an de cand joc aici, replica intalnita inainte de fiecare pauza de genul asta fiind: ” sunt sarbatori de iarna, deci timp pentru familie- care e cea mai importanta”. Mai rau e ca anul trecut nu am reusit sa ne revenim din vacanta decat dupa terminarea campionatului. Sper totusi ca de data asta vom avea norocul din primul an…
Cat despre sanatatea mea, lucrurile nu merg asa cum mi-as fi dorit. Mi-au reaparut durerile de dinainte de operatie si sunt fortata sa mai merg o perioada cu carjele. Ramane de vazut cum vor evolua lucrurile….
Prima victorie obtinuta in deplasare de fete in actuala editie a Ligii Campionilor. Meciul vazut din fata TV-ului a aratat foarte bine in ambele faze, asta pana in minutul 45 cand, probabil sigure pe 2 puncte, fetele au pierdut din concentrare. Rikke Skov nu a facut deplasarea, fiind rapusa de o gripa puternica, motiv pentru care azi am jucat 60 de minute cu 3 stangace pe teren. Bojana si-a adus aminte de perioada in care juca inter, facand astazi un meci excelent din postura de ” first shooter”: 11 goluri. Cu cele 6 gouri inscrise in meciul de azi, Christina Roslyng e cu siguranta ”back in business” . Desi a lipsit o perioada foarte lunga, nu si-a pierdut deloc din tehnica superba si simtul portii. Este una din jucatoarele pe care eu le-am considerat mereu un model.
Marcatoare: Boky 11, Grit 7, Luffe 6, Lund 5, Ida 3, Gitte 3, Nori 2.
De departe cel mai bun meci al echipei de pana acum. Pentru prima data in sezonul actual, pe langa atac, apararea a functionat perfect. S-a discutat mult pe tema apararii in ultima vreme. Este foarte greu sa te prezinti conectat 100% la un meci pe care stii sigur ca o sa-l castigi inca inainte de fluierul de inceput. Insa fetele depun eforturi considerabile pentru ca sunt constiente ca Liga Campionilor poate fi castigata numai cu o aparare de fier. Marcatoarele nu le scriu astazi, consider ca nu este cel mai important lucru pentru meciul de ieri. Dupa parerea mea, cea mai buna jucatoare a fost Grit Jurak. S-a aparat cum n-am vazut-o niciodata. In inferioritate a depus travaliu mai mult decat oricine si a recuperat foarte multe mingi. ASA DA!!! Din pacate tocmai Tomas nu s-a putut bucura ”live” de meci, pentru ca i-a intepenit spatele si nu a putut face deplasarea.
In alta ordine de idei, Lene Thomsen se opereaza saptamana viitoare la genunchi. Probleme cu cartilajul. E in aceeasi situatie in care am fost si eu inainte de operatie. Nu stie inca daca pauza va fi de 4 saptamani, sau de 4 luni. Eu sper ca nu va fi la fel de ghinionista ca si mine! O singura persoana e vinovata pentru situatia in care ne aflam amandoua, si din pacate pentru noi, clubul a luat masuri mult prea tarziu. E bine totusi ca le-a luat!
Dupa meci Tomas ne spunea in vestiar: ” felicitari pentru cele 2 puncte obtinute si pentru atac. In ceea ce priveste apararea, ganditi-va ce s-ar fi intamplat daca astazi intalneam Oltchimul sau Zvezda”.. N-am fost niciodata adepta meciuriulor doar ”bifate”. Si cred ca nicio jucatoare nu se prezinta la un meci, asteptand fluierul final.Tocmai pentru ca ne gandim ca urmeaza meciuri grele, pe viata si pe moarte, in care orice minge sau faza de aparare conteaza.Orice meci trebuie folosit pentru progres. Era clar ca in meciul de ieri singurele probleme care s-au pus au fost diferenta de scor si expunerea in teren a lucrurilor antrenate toata saptamana… Sigur, mie imi e mai usor sa observ de pe margine ce se intampla in teren, decat le e jucatoarelor in timpul meciului. Acolo situatia este complicata de fiecare data. Dar nu pot spune despre un meci ca a fost excelent, cand lucrurile au fost departe de perfectiune in aparare. Am incercat mereu sa redau realitatea, oricat de frumoasa sau urata s-a prezentat ea. In ceea ce priveste ”transformarea mea…” , nu cred ca am fost vreodata altfel. De cand ma stiu m-am autocriticat poate mai mult decat trebuia. In meciuri in care am inscris 6-7 goluri, am fost mai intai nemultumita pentru celelalte 2 3 mingi ratate sau pentru ca am scapat extrema de pe partea mea in cateva randuri, si abia apoi multumita pentru reusite. Este felul meu de a ma mentine motivata si de a-mi dori progresul de la un meci la altul, de la o zi la alta.
Stau pe margine pentru ca sunt fortata de imprejurari. Incerc sa folosesc perioada asta foarte lunga invatand din greselile sau reusitele coechipierelor. Pe langa antrenamentul de recuperare, este singurul lucru care imi ramane de facut…
Primul meci pe teren propriu din CL. Sala a fost surprinzator de goala, iar spectacolul oferit de noi a lasat de dorit. Daca in atac ne-am descurcat foarte bine, in aparare am fost vraiste. La pauza incasasem doar ..19 goluri. Toata saptamana ne-am antrenat contra jocului la pivot si cele mai multe goluri le-am luat tocmai din angajari la pivot. Nici cei 2 arbitri n-au fost departe de nota jocului. Au luat multe decizii indoielnice, si au ajuns sa-i scoata din sarite pana si pe pasnicii spectatori danezi!! Altfel, o placuta revedere a Bojanei cu antrenorul si marea majoritate a componentelor nationalei Muntenegrului. Plus revenirea Christinei Roslyng pe teren cu 2 goluri superbe.
Marcatoare: Bojana 9, Aaen 5, Grit 4, Nora 4, Skov 4, Lund 3, Thomsen 2, Roslyng 2, Ida 2, Rask 1.
E fraza pe care am auzit-o foarte des in ultima vreme. De la doctori, antrenori, fizioterapeut. Am avut dese momente in care m-am certat cu toata lumea pe tema asta si chiar am fost data afara de la antrenament in vreo 3 randuri, pentru ca m-am incapatanat sa nu ma opresc atunci cand am simtit durere. N-am stiut niciodata sa raspect durerea, mi-am imaginat mai tot timpul ca daca strang din dinti si o ignor, va trece de la sine. N-am luat niciodata ” painkillers” si mai mult, in urma cu ceva vreme gandeam despre accidentate ca e si vina lor ca se afla in situatia respectiva. Wrong! Totally wrong!!! De cand ma stiu, mereu m-am certat cu parintii ca nu mananc cum trebuie. Micul dejun la mine n-a existat multa vreme. Asta pana la inceputul celui de-al doilea sezon al meu la Viborg, cand Tomas a adus la echipa un nutritionist si un psiholog..Am facut schimbari majore in alimentatie, si am ajuns sa consum exact ceea ce organismul are nevoie in conditiile de viata de sportiv. Moralul si mentalitatea mea s-au imbunatatit si ele simtitor….Si intr-o zi nefasta, un tendon mi-a crapat pur si simplu, fara nicio avertizare, fara sa fiu obosita, intr-o perioada in care eram intr-o forma fizica si psihica excelenta…Unde e vina mea aici?! Poate ca nu am stiut sa respect durerea atunci cand am avut-o… Pentru ca organismul intreg este ca o masinarie: daca lasi o piesa sa ruleze stricata, nu e mult pana se strica si altele…
Am tot auzit in ultima vreme de jucatoare accidentate care refuza sa se opreasca. Mi-as dori ca ele, si altele care or sa vina, sa nu repete greselile mele! Nu e o rusine(pentru ca eu asa am gandit multa vreme) ca organismul sa dea semne de oboseala si sa apara dureri, mai mari sau mai mici. Nu suntem roboti! Cu cat ne lungim mai mult si asteptam sa treaca de la sine, cu atat situatia devine mai grava si perioada de recuperare mai lunga…Cu atat mai mult riscam ca, la 35-40 de ani, cand dorim sa ne scoatem copiii sau nepoteii in parc sa ne jucam cu ei, sa nu putem sa alergam dupa o minge aruncata neglijent de ei in strada, sau mai stiu eu ce…Respectati durerea!!!
Inca un meci bifat in campionatul danez, inca 2 puncte in cont. Meci slab in aparare, mai ca m-am plictisit. Ce-a salvat ziua de ieri a fost programul pe care l-am avut inainte de meci, din calitate de jucatoare accidentata: masa impreuna cu suporterii( cei care au ales sa-si cumpere abonament cu masa inainte de meci inclusa). Desi sunt de 2 ani juma’ la Viborg, doar ieri am aflat ca inainte de fiecare meci pe teren propriu, atunci cand lumea ajunge la desert, Jakob, antrenorul nostru secund vine si prezinta tactica pe care urmeaza sa o abordam contra adversarului. Super organizare!!! Plus ca ieri a fost o zi mai speciala, asa incat decorul a fost unul specific Halloweenului…
In alta ordine de idei, astazi am implinit 5 saptamani de la operatie si am avut programare la doctor. A parut optimist si mi-a spus ca daca lucrurile vor merge tot asa, in ianuarie pot da drumul, incet, la alergare. Cool!!!